Un an de zile, poate chiar mai mult am muncit pe rupte la sala, cate doua ore. Acest lucru se intampla prin 2020-2021. Am ajuns la o forma pe care in momentul respectiv nu o consideram cea mai buna, dar dupa care tanjesc acum cand ma uit la fotografii. Motivele pentru care petreceam atat de mult timp la sala au fost multiple si, desi poate nu va vine sa credeti, motivul principal nu a fost slabitul. Aveam nevoie de un loc in care sa evadez, sa fug, iar imbunatatirea conditiei fizice a fost doar un bonus.
Banda de alergare din coltul salii era preferata mea. Pe fereastra ma uitam direct la una din bisericile care imi place si vorbeam cu El. Nu de putine ori mergeam pe banda si plangeam aproape in hohote, dar oricum nimeni nu putea sa vada. Simteam ca ma sfarsesc, ca nu stiu cum sa fac sa dau restart la tot, cum sa ies din situatiile care ma acaparasera si nu imi mai dadeau voie parca sa respir, sa traiesc. A fost o perioada ingrozitoare, dar cat de bine aratam! :))
Timpul s-a scurs, frustrarea a tot crescut si ca orice lucru de genul acesta care se acumuleaza, la un moment dat a explodat. Nu pot intra chiar in foarte multe detalii, caci nu este vorba doar despre mine aici… Cert este ca viata s-a intors total pe dos doar ca sa se poata puna de fapt pe cale. Am luat-o de la zero din toate punctele de vedere. In acel moment credeam ca nu voi iesi intreaga din tot ce mi se intampla. Totul se naruia si era ca un bulgare de zapada caruia i-am dat un branci la vale. Opreste-l, Catrinel, daca mai poti!
Am avut noroc de prieteni buni. Si am avut noroc ca am fost dispusa sa fac cat mai multe lucruri si am invatat pe rupte atunci cand am lucrat, astfel ca am acumulat rapid experienta. M-am trezit in prag de sarbatorile de Paste confuza, cu moralul la pamant, ingrozita de-a dreptul de viitor, cautandu-mi un loc de munca nou. Am fost luata ca din oala cum se spune. Zici ca ma aflam pe o alee ingusta si nu aveam cum sa ma intorc, iar singura solutie era sa merg inainte chiar daca nu stiam ce ma asteapta dincolo. Hai Catrinel! Curaj ca maine te tai! A urmat harababura: cv-uri, site-uri de joburi, interviuri. Bineinteles ca prietena mea avea mai multa incredere in mine decat aveam eu. Deja ma vedeam cum frec podele in vreun magazin alimentar de cartier… Dar ce sa vezi? Fiecare interviu pe care l-am dat a fost un succes si m-am trezit ca am de unde alege si chiar refuz job-uri. Mai sa fie! Parca nu mai era asa negru in jur.
Am lucrat o scurta perioada la o firma care ma platea bine, dar ceea ce faceam nu ma multumea. Totul era prea tehnic si mai si mergeam la naiba in praznic intr-o zona unde nici o bomboana nu aveai de unde cumpara. Trebuia sa vand cosuri de fum si seminee, sa ofer consultanta in legatura cu asta, sa fac oferte si sa ma ocup de magazinul online. Prea tehnic… prea lipsit de spirit artistic, frumusete, creativitate, dar salariul era bun si imi acoperea facturile si viciul la care m-am reintors. Ce mai tura-vura, recunosc cinstit ca ma obisnuiam eu pana la urma si cu treburile tehnice, dar drumul ma termina psihic, pustietatea din zona aceea industriala ma innebunea. Deja eram pe picior de plecare, insa am venit cu propunerea sa lucrez de acasa cateva zile macar, sa scap de ceea ce nu imi placea deloc. Bineinteles ca m-am lovit de spaima oricarui patron ca nu faci treaba decat daca te vede el acolo tapan la birou si am primit un nu hotarat. Daaa? Biinee!
Printre interviurile la care am fost chemata, a fost si unul la un magazin foarte fain de bijuterii cu pietre semipretioase, cristale, decor feng-shui si nebunii de astea. Frumooos! Trebuia sa scriu pe blog, sa fac fotografii, sa ma ocup de retelele de socializare, de magazinul online. Ce mai? Era fain, dar salariul prea mic pentru cheltuielile mele de atunci, din primavara, asa ca m-am dus la Dracu’ cu calti sa vand cosuri de fum. Cum unele lucruri s-au reglat, cheltuielile au mai scazut un pic si seful meu mi-a refuzat dorinta de a lucra de acasa, mi-am fortat norocul si mi-am depus demisia. Daca ma intrebati acum a fost o nerozie sa imi depun demisia inainte sa am un plan, dar in fine… Cum inima mea ramasese la magazinul cu cristale stralucitoare, am luat legatura cu ei, desi trecuse mai mult de jumatate de an de la interviu. Ce am zis? Ce e al meu e pus deoparte si daca am noroc? Ei! Iata-ma ca fac un an pe 4 octombrie de cand ma invart printre lucruri stralucitoare si lucrez fix in centrul orasului. Pot sa imi cumpar bomboane de oriunde. :)) Normal ca nu e totul perfect si nu plutesc pe norisori pufosi, roz, dar fac ceea ce imi place, invat in continuare foarte multe lucruri si fac pasi catre visul meu.
Am avut un an ingrozitor, care am crezut ca ma va dobori, dar ce sa vezi? A fost exact ceea ce aveam nevoie ca sa ma trezesc, ca sa ies din amortire si sa fac ceva cu adevarat, nu doar sa cred ca fac, sa ma prefac ca actionez, cand de fapt eram ca paralizata, blocata in acelasi loc care nu imi mai oferea nimic bun.
Acum… de ce aceasta poza la acest articol? Pai… pentru ca eram in cea mai buna conditie fizica, cu moralul la pamant si face parte din perioada cea mai gra a calatoriei mele. Nu pare, stiu. Sunt maestra in deghizari. :)) Ce am facut cand m-am echilibrat si am dat de mai bine? Am renuntat la sala, crezand ca forma aceea a mea va ramane asa de la sine… O perioada am avut grija ce mananc, iar dupa aceea nici de acest lucru, incat am ajuns un mic porcusor gras, care gafaie si caruia nu ii mai vin si nici nu ii mai stau bine hainele. Din cand in cand nici cu moralul nu sunt la standarde prea inalte, dar il ridic eu cumva. Ce fac? Ca intotdeauna, o iau de la capat. De data aceasta singurul motiv pentru care merg la sala este ca vreau sa arat la fel de bine ca anul trecut, sa ma simt bine in pielea mea. Mens sana in corpore sano! :))
Dar sunt ingaduitoare cu mine si mi-am dat un termen rezonabil pana in primavara-vara 2023. Ma uit la pozele de anul trecut, ma motivez, imi dau peste mana cand vreau sa bag in gura toata pizza, un ecler cu multa frisca si ma duc constant la sala. Nu stau doua ore, dar trag de mine. Ceea ce e foarte fain este ca avem un corp tare destept si nu uita. Chiar daca a trecut destul de mult timp fara miscare, recuperarea a fost destul de rapida si nu ma simt ca prima data cand am inceput.
Mi-am mai dat seama de un lucru: si ce daca gresim? si ce daca ne abatem uneori de la cale? Fiecare zi este o noua sansa sa o luam de la capat. Fiecare zi este o ocazie sa ne imbunatatim, sa speram, sa actionam. Sa fim blande cu noi! Nu suntem roboti. Azi nu am puterea, cheful, harnicia sa fac ceva. Si ce? Fac maine… dar nu un maine etern, ci doar o mica amanare pentru a ne strange puterile, pentru a trage aer in piept si a ne odihni fara sa ne simtim vinovate.
Ei! Si gata deocamdata! Despre vinovatie si cat de tare macina in noi, alta data…
ArimsBlog 