Locuim aproape de un liceu, o scoala si o gradinita. Dimineata, cand imi beau cafeaua sau plec spre serviciu vad parintii cum isi duc copiii. Sunt micuti, somnorosi, morocanosi, unii foarte vorbareti, altii plang de-a dreptul. Desi nu imi plac mie copiii mici, mi-e drag de ei si uneori mi-e chiar mila cand ii vad iarna cum dorm inca in bratele parintilor si afara e frig si intuneric.
Cel mai mult imi sunt dragi tatii cu fetite. Uneori doar ma induioseaza, insa alteori ma fac sa plang de-a dreptul, daca sunt in vreo zi mai sensibila. E atat de dulce stangacia barbatilor cand se apleaca sa aranjeze o fundita, o codita, un ciorapel… E atat de draga imaginea unei manute mici care se pierde in mana lui de barbat si cum el e un pic aplecat intr-o parte ca sa isi tina prunca de mana. E atat de induiosatoare imaginea cand ea ridica ochisorii la barbatul acela minunat, care face parte din viata ei si ii surade, caci acolo e toata siguranta ei, caci stie ca el o va ocroti toata viata ei…
Si nu pot sa nu ma intreb: oare cum o fi? Cum o fi ca mana ta mica sa isi gaseasca loc in mana tatalui tau si sa simti ca nu ti se poate intampla nimic?
Avem falsa impresie ca este foarte greu in copilarie fara el, caci odata crescut si matur, oricum nu mai ai nevoie de sprijinul lui si daca ai supravietuit copilariei fara sa simti durerea lipsei lui… ce nevoie sa mai ai de el in viata de adult cand esti pe picioarele tale? Cand poate deja ai familia ta, cand esti implinit sufleteste… cand esti bine financiar… Ce nevoie sa mai ai?
Aici e buba! Culmea este ca doare din ce in ce mai rau. Cand intelegi mai bine lucrurile, cand devii parinte si vezi cat iti iubesti copilul, cand ai un sot care e alaturi de copilul lui; abia atunci vin toate tavalug, ca o avalansa. Atunci realizezi toata durerea stransa in timp, atunci realizezi ca esti exclus, un paria, ca jumatate din tine, jumatate din familia ta nu exista… Esti ca un copil care se uita printre scandurile gardului la alti copii cum se joaca. La primul eveniment important din familia lui simti prima palma dureroasa. Afli de la altii ce s-a intamplat, nu participi caci tu nu faci parte din acea familie si realizezi si mai tare asta. Apoi… realizezi ca e un sot bun, un tata bun, dar nu pentru tine… Si parca iti doresti sa fie un ratat, betiv pe marginea unui sant, caci asa ar avea o logica si ar durea mai putin.
Prima vine furia. Ea vine in adolescenta si ai face orice sa te razbuni, sa il pedepsesti cumva. Faci 18 ani si il dai in judecata pentru pensia alimentara ca asa e de obicei procedura. Nu iti pasa tie de bani, ci de furie o faci. Na! F***-te in ****! O prostie! Il doare fix la patina de treaba asta… Dar parca simti ca te racoresti. Fiecare esec din familia lui e ca o victorie pentru tine si tragi tare sa fii desteapta, frumoasa, buna la invatatura de parca ai spune na! Boule ce ai pierdut!. E amuzant ca oricum nu stie de reusitele tale si daca ar sti, ce? Continua cu furia o perioada…
Si vine durerea. Ea vine la maturitate si atunci nu mai ai ce face decat sa cauti sa te vindeci… Dar cine poate vindeca si pune la loc o parte din tine care lipseste? Iti pui intrebarea daca reconectarea ar face ceva si realizezi ca nu ar aduce decat furia inapoi. Ce rost are? Ce sa iti spuna dupa 35 de ani? Ce sa ii spui dupa 35 de ani? De ce sa sapi acolo unde pamantul e neroditor si plin de oseminte pe care nu vrei sa le gasesti si pe care nu le doresti in viata ta? Si ramai cu durerea care sapa in tine… La inmormantarile, nuntile, botezurile din viata lui plangi amarnic fiindca iar iti amintesti ca tu stai dupa gard… In zile grele plangi cand vezi o manuta de fetita cum se pierde in mana mare si aspra a unui barbat, care ii este tata… si lasi durerea in unele zile sa sape, iar in altele o alungi si in cele mai multe o ignori sau uiti de ea.
Insa adevarul este ca nu in copilarie doare, ci acum… la maturitate. Nu doare cand vin taticii colegilor tai la serbare, nici cand rad copiii de tine, nici cand mamei nu ii ajung banii caci te creste singura… sau doare, dar pe moment caci asta e magia copilariei: face ca fiecare durere sa treaca repede. Abia acum doare cu adevarat… doare fiecare codita aranjata stangaci de un tata, doare fiecare pantalonas ridicat, doare fiecare privire in sus la barbatul cat un munte, doare fiecare chicoteala ghidusa… doare…
Si ce ramane de facut? Sa cauti sa te vindeci… sa inveti sa traiesti cu durerea asta… sa nu sapi prea des in trecut… si sa traiesti, chiar daca uneori te intrebi oare cum o fi?
ArimsBlog 