Va tot amenint cu fotografii si povesti legate de iesirea noastra de saptamana trecuta. Prea multe de spus nu sunt, caci nu am istorisiri cu mari aventuri, zmei si comori. A fost o iesire minunata ce mi-a adus destula tihna incat sa imi dau inca un mic restart sa pot da piept cu viata. In ultima vreme cred ca acesta a fost cuvantul meu preferat: restart.
Bateriile mele au inceput sa se consume repede si sa se incarce greu. Nici nu mai stiu daca e de vina varsta, felul meu de a fi sau cine stie? Poate orasul ma seaca de energie mai mult decat cred eu. Cert este ca in ultima vreme am constatat ca iubesc toamna si muntele. Pana acum cand spuneam toamna, ma gandeam automat la nostalgii, tristete si depresie, iar muntele era ceva ce nu intelegeam. O fi un semn de maturizare caci anotimpul acesta imi aduce acum doar pace, ma umple cu mirosul si culorile lui si imi doresc sa nu se mai sfarseasca odata. Credeam ca nu pot trai fara mare, iar sa merg la munte mi se parea fad si inutil. Nu imi dadeam seama cat de mult poate sa iti bucure inima linistea, mirosul, racoarea si peisajele lui. Eram obisnuita cu soarele torid, senzatia minunata a talpilor goale pe nisip si zgomotul constant produs de valuri. Nu credeam ca poate exista ceva mai frumos si mai linistitor decat asta. Ei bine… am ajuns sa aleg nordul si sa las sudul in urma fara regret.
Primesc frecvent intrebarea daca imi este dor de Delta. Nu. Nu imi este. De cand ne-am mutat in Iasi (trei ani si ceva) nu am mai fost acolo si nici nu simt nevoia sa ma duc. Pentru mine este un capitol incheiat, iar eu cand inchei ceva, il pun intr-un sertar si il incui. Nu are rost sa te apleci asupra trecutului si sa il tot aduci in prezent. A fost frumos pentru baietii mei, a fost minunat pentru copilaria lui Andrei si gata. Viata mea e alta, eu sunt alta… Probabil la un moment dat voi vorbi mai mult si despre asta, daca imi voi aduna gandurile si voi deschide sertarul, doar atat cat sa impartasesc cu voi ce a insemnat cu adevarat acea perioada din viata mea. Viata la oras imi prieste. 🙂
Imi pare rau ca mi-a luat atat de mult timp sa scriu aceasta postare si nu am scris atunci, la cald, cand totul era proaspat in minte si fiecare lucru vibra inca. De tinut minte pentru data viitoare!
Stiu ca in cea mai mare parte, pe voi fotografiile din Delta Dunarii va impresionau si asa ati ajuns sa ma cunoasteti, insa sunt sigura ca iubirea mea pentru fotografie si natura va va bucura la fel de mult si acum.
Promit ca la urmatoarea iesire sa scriu repede-repede totul ca sa nu uit nici o senzatie, nici o traire, nici un detaliu. Acum va veti da voi seama din fotografii, pe care nu am avut rabdarea sa le editez atat de mult.
P.S. Am incercat si eu bobul acela, pe care vedeti cat e de fericit Andrei. Nope! Nu e pentru mine. Se pare ca senzatiile tari trebuie sa le las in seama cupilului, care este destul de curajos sa incerce lucruri noi.
ArimsBlog 