Am avut cateva saptamani foarte grele. Nu s-a intamplat nimic (stiu ca aceasta e intrebarea logica ce vine in mintea oricui). De foarte multe ori starea mea psihica si emotionala nu depinde de factori exteriori foarte vizibili, foarte importanti (pentru altii).
Am fost sfatuita sa scriu pe blog ca terapie pentru mine si de asemenea mi s-a spus ca impartasind din experienta mea, cine stie?, poate va fi cineva care nu se va mai simti singurul care simte unele lucruri. Recunosc. Nu ma simt pregatita sa vorbesc deschis in totalitate despre unele lucruri si nu stiu daca voi avea vreodata curajul sa o fac, dar … vom vedea.
Au fost cateva saptamani grele fiindca am trecut de la anxietate la depresie (na! ca am zis cuvantul cu D de care ma feream aici pe blog) si stari cu nervozitate exagerata. Cand sunt perioade de genul acesta corpul meu somatizeaza, slabeste si cedeaza. Am facut o sinuzita cu niste dureri infioratoare de cap, am avut probleme la colon, mi-au aparut cosuri pe toata fata si alte chestii. Era de parca cineva ma zguduia si urla la mine sa fac ceva. Foarte mult timp am ignorat semnalele de genul acesta, nedandu-mi seama ca mental daca nu esti bine, bariera de protectie a fizicului cedeaza si ea. Insa am invatat sa ma ascult, sa disting semnalele fizice de cele mentale si cel mai important SA FIU BLANDA CU MINE.
Ce inseamna acest lucru? Pai in loc sa ignor semnele, le iau pe rand si le rezolv: am luat pastile pentru sinuzita, am schimbat regimul alimentar, am baut mai multa apa si nu am mai tras de mine. Corpul meu era extenuat si avea nevoie de odihna mai presus de orice, asa ca in acest weekend in loc sa pictez, sa citesc, sa tricotez, sa fac curat, chiar sa si fac pregatire cu Andrei, am ales sa dorm. Si am dormit! M-am trezit, am baut cafeaua, am mancat, am dormit, m-am trezit, am mancat, am adormit… Nici setul de pictura, nici atele, andrelele nu au plecat nicaieri. Casa e oricum in ordine caci suntem cu totii ordonati… asa ca de data aceasta fara vina m-am ascultat si mi-am oferit ce aveam nevoie: somn.
Intotdeauna am avut o teama exagerata sa nu las zilele sa treaca pe langa mine degeaba. O zi petrecuta precum cea de ieri mi se parea ceva imposibil si trageam de mine sa fac CEVA, orice. Insa modul acesta de a gandi vine cu tot felul de costuri: sentiment de vinovatie, extenuare, frustrare… Cui ii sunt de folos aceste lucruri?
Ma simt bine si fericita cand reusesc sa ma reechilibrez mai repede decat in trecut, nu mai am starile la extreme, ci sunt mai line si imi ofer ceea ce am nevoie. Ca sa ajung in acest punct a fost nevoie de foarte mult timp, terapie (na! ca am zis-o si pe asta! :)) ), esecuri si dusuri reci. Mi-a trebuit timp sa inteleg cat de importanti sunt pasii mici, ca regresul uneori e un progres fiindca te invata ce sa nu faci data urmatoare. Nu sunt complet… vindecata, probabil niciodata nu voi fi, dar acum stiu cu siguranta ca de fiecare data pot sa ies din asta si stiu sa imi acord timp, intelegere, iubire fara sa ma simt vinovata.
Recitind, mi-am dat seama ca sunt zile cand nu cred nimic ce am scris acum, sunt zile cand ma simt pierduta, invinsa si cu senzatia ca nu e vreo iesire. Dar acestea sunt din ce in ce mai putine si trec… Toate trec! 😉
ArimsBlog 