ArimsBlog

Voi scrie lucruri nespuse de multe dintre mame de frica… Aceasta postare este pentru copilul meu si pentru toate mamele care au sentimente contradictorii, pe care se tem sa le spuna fiindca societatea e dura, pentru ca societatea creeaza stereotipuri si pentru ca ne ferim sa fim reali, pentru ca judecam, pentru ca ne-am obisnuit sa traim cum vor altii.

Aceasta postare e atat de personala si delicata! De mult timp o am in minte, insa recunosc ca nu m-am simtit comod sa o scriu… Daca macar o mama cand o va citi, va sti ca nu este singura si ca e perfecta asa cum e, atunci a meritat sa astern aceste cuvinte.

Eram foarte tanara cand am ramas insarcinata cu Andrei, aveam 20 de ani. La 21 de ani am nascut.

Am avut o sarcina destul de grea fiindca nu am putut manca. Nu suportam niciun fel de miros in afara de benzina, vopsea, motorina, chimicale. Cand venea vorba de mancare, ma ingretosa pana si mirosul uleiului pus in tigaie la incins. A fost singura data in viata mea cand am plans la propriu de foame. Voiam sa mananc. Si la toate acestea s-a adaugat si faptul ca in mintea mea toata aceasta calatorie ma asteptam sa fie altfel. Visam la bucurie, la mainile lui puse pe burtica sa simta cand misca, imi imaginam cum A. ar fi vorbit cu burta mea si ca impreuna vom trece prin aceste momente speciale. Eu nu am stiut sa cer, el nu a stiut sa se poarte (era ca si cum nu se intampla nimic special) si aveam sentimente amestecate. Eram fericita pentru ce mi se intampla si in acelasi timp eram trista ca nu era deloc cum ma asteptam. La asta s-au adunat si intamplari pe finalul sarcinii cu mama lui, care au umbrit si mai mult tot ce mi se intampla. Simt uneori ca mi s-a furat ceva si nu mi se va mai da inapoi. Era momentul MEU si mi l-au luat… In corpul meu se petrecea o minune si pentru toti ceilalti nu era nimic special, iar eu nu am stiut sa ma bucur singura de acest lucru.

Acum voi spune ceva ce probabil va ridica niste sprancene, dar in acelasi timp va lua o greutate imensa de pe umerii multor mame, caci stiu sigur ca nu sunt singura care a fost asa. Nu, dragilor! Nu mi s-au muiat picioarele cand l-am vazut, nu l-as fi recunoscut dintr-o mie si nici nu au cantat ingerii in jurul meu. Era un copil mic, ca toti copiii, iar eu voiam sa dorm. M-am trezit in brate cu un bot mic si frumos, roz in obraji, dar eu eram inca sub efectul anesteziei generale si nu voiam decat sa dorm. Aveam o sonda urinara, care mi s-a parut cel mai oribil lucru ever si voiam sa ma intorc cat mai repede in pat. Cand am ajuns langa patutul lui a trebuit sa imi spuna nasa noastra ca il pot lua in brate, caci stateam incremenita si nu faceam decat sa il privesc zambind, caci era asa de frumusel! Am facut eu asta?! Ce dragut!

Andrei nu a fost o intamplare. Este un copil dorit, planificat, insa se intampla la foarte multe mame cu toate ca isi doresc un copil foarte mult, sa nu simta ce descriu unele: ca s-a coborat Dumnezeu pe Pamant, ca tin in brate minunea minunilor, ca s-au indragostit in secunda in care si-au vazut copilul, ca s-a creat instant o conexiune incredibila, ca au simtit o dragoste nemarginita din prima clipa.

Pentru mine era copilul nostru foarte dragalas (ca mi se parea cel mai frumusel de acolo :)) ) si atat… Conexiunea si iubirea am simtit-o in timp. Acum daca sunt sincera pana la capat, zau! daca eu cred ca foarte multe mame simt ce am spus eu mai sus… Multe dintre ele recita asta ca pe o poezie de teama de a nu fi judecate, de teama ca nu sunt mame destul de bune, cum de altfel, recunosc, am fost tentata sa fac si eu.

M-a speriat ingrozitor faptul ca nu am simtit ce trebuia sa simt. Trist, nu-i asa? Sa simt ce TREBUIA sa simt… Nu as fi spus niciodata cu voce tare ca in primele zile, saptamani, luni Andrei era un copil de care aveam grija si atat. Si nu as fi spus nici ca alaptarea mi se parea de fapt ceva… asa… ce trebuie facut. Alaptatul la san a fost o decizie rationala, bazata pe beneficiile ei, nu ca ar fi fost minunat procesul in sine. E adevarat ca au fost cateva momente cand era mai marisor si zambea in timp ce adormea mancand si era dragalas tare, dar per total alaptatul era hrana si nimic mai mult.

Si totusi de ce: De as putea… te-as mai naste inca o data?

Pentru ca… am avut depresie post partum, pentru ca nu mi-am acordat timp, pentru ca nu m-am bucurat cu adevarat de copilasul meu, de mirosul lui, de parul lui molicel, de manutele si piciorusele lui mici. Pentru ca m-am consumat cu lucruri inutile, pentru ca nu am cerut ajutor, pentru ca am vrut sa fiu perfecta si nu am reusit decat sa fiu extenuata. Pentru ca in loc sa imi petrec timpul cu el in brate, bucurandu-ma din plin de fiecare clipa, am vrut sa demonstrez ca pot, ca nu sunt prea tanara pentru asta, ca fac fata la toate singura. Si ce am facut? De frica m-am pus pe ultimul loc, de frica nu i-am cerut vreodata lui A. sa se implice mai mult, de frica toate sentimentele de tristete, de frustrare, de durere le ascundeam (credeam eu) si petreceam o gramada de timp plangand singura, neconsolata, pierduta… Doamne! Cat de greu a fost si cate regrete am!

Chiar si cand a mai crescut un pic Andrei, tot nu eram … eu si inainte de joaca, de imbratisari, zambete, bucurie puneam curatenia in casa, curatenia hainelor, educatia (ca na! el trebuia sa fie respectuos, cuminte, sa nu tipe, sa nu faca prostii), cand el avea doar 3 anisori si era doar un copilas.

Eram un om… pierdut in prea multe ganduri, prea multe sentimente inghitite, in prea multe masti in fata celorlalti…

Da, daca as putea, l-as mai naste inca o data… Si as da naibii totul in jurul nostru! L-as lua din prima cu mine in pat si am dormi linistiti fara sa ne trezim de zeci de ori pe noapte. L-as tine in brate ore in sir, doar sa ma simta, doar sa il simt, sa il miros, sa il pup si sa il strang la piept nu doar ca sa il hranesc. L-as lasa sa fie copil, copil adevarat, fericit… Nu as mai cauta atentia lui A. si m-as bucura de copilasul meu.

Cu cat m-am straduit mai tare, cu atat mai tare am dat-o in bara… Nu am fost decat extenuata, trista, neinteleasa si mereu pe marginea prapastiei. Nu am stiut sa cer, sa primesc, sa vorbesc, sa spun ce simt. Si in final? Casa nu era perfecta, relatia cu A. se deteriora, Andrei era doar ingrijit, nu si hranit afectiv… Ce am facut? Nimic!

Asa ca… Dragilor, este normal sa nu simtiti unele lucruri, este normal sa va simtiti depasite de situatie, este normal sa nu va descurcati cu tot ce credeati ca va fi simplu. Indiferent de greseli, indiferent de ce zice lumea, sunteti mame bune, mame extraordinare! Cereti ce vi se cuvine, cereti ajutorul, aveti grija de voi si bucurati-va cat mai mult de puiutii vostri! Pocnesti din degete si … dau examenul de clasa a VIII a. 🙂 Si te intrebi cand? cand s-a dus timpul? Botul meu de copil cu par moale care gangurea cand a disparut?

Eu pe Andrei acum il imbratisez, il pup, il dragalesc… Macar acum…chiar daca m-a intrecut la inaltime. Stiu ca nu vom recupera timpul pierdut, dar macar sa nu ratez si acum. Ca iar pocnesc din degete si nu voi mai putea sa fac toate acestea.

Dragilor, nu sunteti singure, nimeni nu este perfect, iar voi sunteti mamele cele mai bune pentru copilul vostru!