Astazi este o zi foarte speciala pentru noi. Copilul nostru implineste 15 ani. Nu, nu il veti vedea in fotografii caci este perioada cand nu vrea sa apara online, cand nu vrea sa vorbesc prea mult despre el… Este perioada cand colegii descopera pe oricine si orice, cand imaginea este ceva pretios, asa ca eu ii respect aceasta dorinta.
Sa zic ca nu stiu cand si cum a trecut atata timp este inutil. Parca vesnicia se comprima si o poti indesa intr-o sticluta magica. Este mai inalt decat mine, i-am luat hanoracele faine si le port eu pe acasa fiindca lui ii sunt mici si ii cumpar haine macar de doua ori pe sezon caci nu se opreste din crescut. Se pregateste de examenul de clasa a opta si uneori am senzatia ca avem noi mai mari emotii decat el.
Devine din ce in ce mai pasionat de fotografie si chiar se pricepe la acest lucru. I-am dat aparatul meu vechi si la fel ca mine pozeaza in special pasari. In acest weekend i-am imprumutat dslr-ul meu si a fost extaziat. Inca nu e cazul sa imi iau eu altul si sa i-l dau de tot, dar probabil i-l voi imprumuta din ce in ce mai des.
E un copil bun, adolescent tipic cu ochi dati peste cap, cu nerabdarea specifica si iritarea evidenta cand incerci sa ii explici ceva. Na! Le stie pe toate deja! :)) E un copil matur, cu principii solide, care nu ne face probleme. Suntem mandri de el si ne dorim pentru el tot ce e mai bun, ca oricare alt parinte.
Am atatea postari, care mai mult ca sigur vor ramane in draft… Trec prin tot felul de stari, pe care le-as impartasi cu voi, dar realizez ca de fapt nu sunt pregatita sa fiu atat de vulnerabila in fata voastra inca. Mi-as dori sa scriu mai mult dar mi-e greu sa intru uneori in detalii si nici despre lucruri insignifiante, de zi cu zi, nu as scrie. Mi-am tot propus sa scriu mai des, sa gasesc subiecte, dar ar fi… nenatural, impersonal, asa ca ne vedem mai rar aici.
Weekendul acesta a fost o vreme superba si ne-am hotarat sa mergem la casa bunicilor. L-am luat si pe tata. Imi place mult compania lui si in ultimul timp parca si dansul se lasa descoperit. Ne povesteste tot mai multe lucruri din copilarie, din viata dumnealui. E tare placut sa il asculti. A trecut prin atatea si a evoluat prin ambitie si munca, incat nu poti face altceva decat sa ii admiri taria de caracter si dorinta de a se autodepasi.
Nu puteam sa mergem acolo fara sa oprim in locul meu preferat, care este foarte aproape de satul bunicilor, Miclauseni. Castelul acela mi se pare atat de frumos! Intotdeauna ma gandesc ca acolo chiar a locuit cineva… Cum o fi oare sa locuiesti in asa ceva? Nu am stat prea mult caci tata era deja obosit, dar de obicei imi place sa zabovesc si sa admir detaliile si nu plec vreodata fara sa descopar ceva nou, un detaliu pe care nu il mai vazusem inainte. Stau, il privesc indelung, imi imaginez cum era atunci cand era plin de oameni, imi imaginez o domnita citind la vreo fereastra sau stand pe iarba verde, cum servitorii misuna cu treburi.
36….
Pe 25 aprilie am facut 36 de ani. M-am trezit foarte devreme, mi-am facut cafeaua si ma incercau tot felul de sentimente. In timp ce trageam din tigara si inghiteam cu noduri din cafea, pe nestiute, lacrimi mari au inceput sa mi se rostogoleasca pe obraji, sa se uneasca in barba si in varful nasului, ca apoi sa imi cada in poale… Umerii imi tresaltau de la plans… De data aceasta insa nu m-am impotrivit nici lacrimilor, nici sentimentelor, nici gandurilor. Ziua mea nu e o zi frumoasa. Niciodata nu am simtit ca ar fi. E trista, e obositoare si pana acum m-am fortat sa fiu bucuroasa, sa par bucuroasa. De data aceasta mi-am dat voie sa simt cu adevarat, chiar daca acest lucru insemna sa plang cu lacrimi mari pe care nici macar nu le intelegeam de unde vin… Ma simteam istovita, nealinata, abandonata, obosita de viata… A fost printre putinele dati in care am avut compasiune pentru mine.
Ei! de fapt stiam, intelegeam de unde vin lacrimile… Finalul Pastelui nu a fost nici el fericit, ba dimpotriva. A pus inca o picatura la un pahar deja cu mult prea plin. Copilul bine, A. bine, prietenii alaturi… totul parea pe calea cea buna si linistita, insa mereu atarna deasupra mea sabia lui Damocles. Chiar avusesem o perioada foarte lunga de bine, cu somn bun, cu liniste in cap si suflet, cu bucurie reala. Si in a doua sau a treia zi de Paste am primit un mesaj plin de rautate, plin de nonsens si dureros. Se pare ca in viata mea este un ciclu al abandonului, pe care nu il pot evita niciucm, frate! si oricat de matur si asezat la casa ta ai fi, tot doare ca naiba. Picatura aceea si-a facut efectul si a scos la suprafata tot ce era mai dureros, tot ce inca nu reusise sa scoata nici terapeutul si tot ce refuzam eu sa vad, sa simt, sa aud…sa gandesc. S-a transformat intr-un bulgare de zapada scapat la vale care aduna de pe drum, pe langa neaua alba si pufoasa, si toate mizeriile de sub ea.
In fine… baietii s-au trezit. A. in continuare a ramas cu o durere la rinichi, ca a inceput o pietricica sa i se plimbe pe acolo cu vreo doua nopti inainte de ziua mea. Eu mi-am sters lacrimile si mucii :)) si mi-am zis ca voi sta in pat tooooata ziua sa ma uit la Poirot. Lui A. ii parea asa rau ca nu putem iesi, ca nu se simte bine, dar sincer? nici nu simteam nevoia. Am realizat anul acesta ca nu imi plac petrecerile de ziua mea. Sunt extenuante si nu sunt despre mine, ci despre invitati: ai grija sa aiba mancare, bautura, sa se simta bine, sa ii intretii. Neeeah! Eu trebuie sa fiu speciala, nu? Ma fortam inutil sa simt, sa ma bucur de ce credeam eu ca ar trebui, ce credeam eu ca simte lumea.
Si dintr-odata ii vine lui A. o idee. El era inca stresat ca mi-a stricat ziua de nastere. Vai, daca ar sti el ca nu avea de data aceasta nici cea mai mica legatura cu ziua mea stricata. Si da, ii vine ideea sa ma duc la masaj ca daca tot nu iesim, macar sa ma rasfat. Hei! La asta nu ma gandisem, dar ce minunat! I-am trimis un mesaj doamnei de la salonul unde am mai fost, i-am zis ca e ziua mea si sa ma strecoare si pe mine cumva, daca poate la un masaj. Dar cum sa nuuu? Si uite-ma pe mine intampinata cu bomboane de ciocolata si sampanie, si apoi sub mainile magice ale Macrinei. A ramas stabilit. De acum incolo aceasta va fi traditia de ziua mea! Daca ma gandesc, nu am mai avut vreo zi mai frumoasa ca aceasta. Mi-am dat voie sa fiu, mi-am dat voie sa simt, mi-am dat voie sa ma rasfat fara sa ma simt vinovata… Nu am mai trecut aceasta zi prin filtrul altora, ci doar prin al meu si a fost minunat. Cine ar fi crezut ca o astfel de zi se poate transforma atat de rapid in ceva grozav?
Si daca o fi… petrecere dupa o zi-doua in anii viitori. :)))
Cam asta cu mine in ultima vreme…
Va las mai jos ziua de sambata prin ochii lui Andrei… de fapt prin obiectiv… Nu am avut nici eu si nici el rabdare sa editam fotografiile, dar zicem noi ca nu-s asa de rele. 😉
ArimsBlog 